A+ A A-

Am aparut in "Decat o Revista"

Multumim Andreei Giuclea pentru articolul publicat in ”Decat o Revista” care o descrie atat de real si frumos pe colega noastra si totodata subliniaza importanta Centrului de zi Mihaela in viata copiilor cu dizabilitati din Liesti. 

 

In curtea unei case din comuna galateana Liesti, adapostindu-se de soarele de miez de vara sub crengile unui copac, Mihaela Mihalache, o femeie energica de 38 de ani, e inconjurata de opt copii, cu care vorbeste intr-una. Ii pune sa numere pana la zece, le povesteste de animale si masini, ii intreaba cum se pregatesc dimineata pentru gradinita si le completeaza franturile de cuvinte pe care incearca, timid, sa le pronunte. „Toru’” e „tractorul”, „ghighi” e „gradi”, „lala” e „Mihaela”.

„Trebuie sa vorbesti non-stop cu ei, ca sa-i aduci in prezent”, spune Mihaela, care e  imbracata intr-o bluza de culoarea cerului senin. „Nu trebuie sa le ceri imposibilul, sa vorbeasca sau sa mearga, ci sa fie prezenti, sa spuna cand le e foame sau sete.”

In jurul ei, asezati la o masa lunguiata de lemn, sunt copii cu sindrom Down, autism sau alte tipuri de handicap fizic si psihic, cu care Mihaela lucreaza din 2010, de cand a deschis pentru ei un Centru de zi. Nu exista un astfel de loc in Liesti, una din cele mai mari comune din Moldova, cu aproximativ 11.000 de locuitori, aflata la 50 de kilometri de Galati, iar Mihaela a simtit ca e datoria ei sa-l faca, pentru ca stia ce inseamna sa cresti un copil cu dizabilitati la tara. Ea a crescut doi.

Marius-Valentin si Raluca au 18, respectiv 10 ani, si ochi albastri, luminosi. Amandoi sunt in scaun cu rotile, par mult mai mici decat sunt de fapt si doar Valentin incearca sa vorbeasca, pronuntand silabe greu de inteles, dar pe care mama le prinde imediat. Are retard, parapareza si hidrocefalie (o acumulare de lichid in creier), iar sora lui are retard psihomotor sever si miastenia gravis, o afectiune neuromusculara care se manifesta prin slabiciunea muschilor.

Cand a fost diagnosticat Valentin, la un an, medicii i-au spus ca se va recupera repede, ceea ce i-a dat sperante mamei. Acum crede ca a trait „undeva in cartile de povesti”, pentru ca nimeni nu a avut curajul sa-i spuna exact cum stau lucrurile. Abia cand a intalnit un medic francez, care l-a operat pe baiat la sapte ani, a coborat cu picioarele pe pamant. Francezul i-a spus sa nu mai spere la minuni, caci nimeni nu-l poate vindeca, odata ce i-a fost atins creierul. Acceptarea a venit cu usurare si, de atunci, si-a propus ca macar sa-i usureze suferinta, sa-l faca sa rada si sa-l ajute sa se descurce cum poate. Pentru ca in Liesti nu avea unde sa-i trateze, a facut naveta cu ei, la Galati sau Oradea, pana a ramas fara bani si energie. Cu Raluca a mers cu microbuzul zilnic la Galati, timp de un an, dar fata era grea, facea galagie, se sufoca si trebuia sa fie conectata mereu la un aparat de oxigen. Atunci a inceput sa se intrebe: „ce-as putea eu sa fac si la noi?”

Ideea unui centru i-a venit intr-o zi cand a plecat in Galati dupa o reteta de medicamente si si-a dat seama ca nu poate sa-i ia pe amandoi. Pe atunci nu avea decat un carucior, iar pe Raluca o tinea ori in brate, ori o aseza pe picioarele fratelui. A mers doar cu ea, iar pe Valentin l-a lasat singur acasa si s-a intors intr-un suflet, alergand prin soare cu fata in brate. Atunci s-a gandit cat ar ajuta-o daca ar exista in Liesti un loc unde sa-i poata lasa cateva ore si sa stie ca sunt in siguranta.

Fara un plan clar in minte, in primavara lui 2009 a batut la usa primarului comunei, Iulian Bot, si a incercat sa-i explice ce-ar vrea. „Nu stiam nici ce vreau, nici ce cer”, isi aminteste razand. „Ceream un loc unde sa stea sa se joace trei-patru copii.” Primarul a fost deschis si s-au mai intalnit de cateva ori, incercand sa gaseasca o solutie. Tot el a adus proiectul in discutie intr-o sedinta de consiliu, unde „a iesit un razboi”, asa cum a aflat Mihaela ulterior, cand consilierii au oprit-o pe strada sa-i reproseze ca face Liestiul de rusine „cu handicapatii ei”. Primarul i-a gasit un spatiu la o gradinita de masa, dar acolo s-a lovit de refuzul parintilor, care se temeau sa-si lase copiii in preajma celor cu dizabilitati, pentru ca incep sa „dea si ei din cap”.

Mihalea a continuat sa faca drumuri la Inspectoratul Scolar si la Protectia Copiilor; a mers din usa in usa prin cele doua sate ale comunei, Serbanesti si Liesti, si a strans semnaturi de la parintii pe care ii cunostea din centrele de recuperare. Si-a dat insa seama ca nu se descurca singura cu documentatia si autorizatiile de care avea nevoie si a cerut ajutorul Fundatiei „Inima de Copil” din Galati. Directoarea Anna Burtea spune ca e important pentru o fundatie sa intalneasca oameni care isi doresc sa faca ceva, cum e Mihaela, pentru ca altfel e greu sa decida unde sa investeasca resursele limitate de care dispun.

Fundatia a avut un rol important in viata Mihaelei si pentru ca i-a dat curaj. Fetele au ascultat-o si au incurajat-o mereu, inca de la prima intalnire, cand Mihaela a plans incontinuu, pentru ca in perioada aia „nu puteam sa zic cuvinte, eram un om care doar plangea”. Pe langa problemele pe care le infrunta – divortase de tatal copiilor, se descurca greu cu banii si la un moment dat si-a pierdut casa – nu era obisnuita sa fie ascultata, pentru ca nimeni din jur nu avea vreodata rabdare. „Eram in stare sa spun 70 de cuvinte intr-o secunda, ca sa-l fac pe om sa ma asculte.”

Cu ajutorul Fundatiei si Primariei, visul galatencei de a avea o gradinita pentru copiii ei si pentru altii ca ei s-a implinit la sfarsitul lui 2009, cand a primit un spatiu in satul Serbanesti, intr-o cladire pe care o imparte cu Politia locala, nu departe de sediul Primariei. La inceput i-au dat doua camere, unde era depozitata arhiva. Primaria a pus parchet si a varuit, iar in doua zile, Mihaela a vopsit usile si geamurile, a curatat mobila ramasa, a maturat si a instalat becuri. Apoi a adus perdele de acasa si covoare de la o cumnata.

Inainte de deschidere, care a avut loc in februarie 2010, a lipit desene si fotografii colorate pe pereti, a facut cinci feluri de prajituri si n-a dormit doua nopti, din cauza emotiilor. „Casa asta e facuta din sufletul meu”, spune cu mana la piept si privind emotionata in jur. Cei de la Fundatie chiar au numit gradinita – care acum are patru camere – „Centrul de zi Mihaela”.

Desi nu avea pregatire in domeniu – inainte mai lucrase la diverse magazine sau baruri din sat si ca asistenta personala a lui Valentin – cei de la Fundatie au convins-o ca cea mai buna varianta e sa lucreze ea cu copiii. I-au dat carti sa citeasca, i-au platit cursuri de formare ca lucrator social prin arte combinate si cursuri de masaj, au chemat-o la conferintele si in vizita la centrul lor de recuperare din Galati. De acolo, Mihaela a invatat tehnici de lucru pe care le-a aplicat acasa, intai cu copiii ei, apoi cu ceilalti, cu nevoile carora s-a obisnuit repede. Desi nu are studii si nu a terminat nici liceul, a simtit inca din copilarie o sensibilitate fata de cei neajutorati, pe care ii ajuta cum putea.

A inceput cu sapte copii si acum are in grija 14 – trei vin din comune invecinate, fie adusi de ea, cu o masina primita de la unul dintre fratii ei, care o mai ajuta, fie de parinti. Copiii vin zilnic, cu exceptia zilelor in care e prea cald, sunt raciti sau merg la medic, asa ca nu sunt mai mult de 7-8 intr-o zi. La centru mai lucreaza un kinetoterapeut si un psiholog care vine de doua ori pe luna, iar salariile lor si ale Mihaelei sunt acoperite de Fundatie. (Bugetul lunar este de aproximativ 3.500 – 4.000 lei pe luna, spune directoarea Anna Burtea, la care se adauga utiliatile platite de Primarie, care ofera si spatiul.)

In camerele colorate si luminoase, decorate cu abtibilduri cu personaje din desene animate,  Mihaela si kinetoterapeutul Sorin Vizitiu lucreaza cu copiii de la 8 la 12, fie individual, fie in grup: activitati educationale, de recuperare medicala si socializare. Crede ca cel mai mult ii ajuta lucrul in grup, pentru ca invata unul de la altul, isi impart jucariile, colaboreaza. Iar evolutia copiilor e observata cel mai bine de cei din afara, spune ea. De parinti, care se bucura de fiecare progres – de la numaratul pe degete la faptul ca sunt mai linistiti si nu mai tipa acasa – si de oamenii din comunitate, care vin in vizita sau la serbari si ii vad ca nu se mai sperie de straini, ca la inceput, ci organizeaza mici momente artistice pentru ei, le zambesc si au curaj sa se apropie.

Mihaela a fost mereu deschisa fata de comunitate si invita la centru pe oricine isi doreste sa vada cum functioneaza. Au fost consilieri, oameni de afaceri, preoti sau profesori si a organizat serbari comune in gradinite din sat. Din cand in cand, o ajuta elevi voluntari care petrec timp cu copiii ei, iar locul a inceput sa fie dat ca exemplu in sedintele Consiliului Local si in scoli.

„Nu stiu daca mai e cineva in comuna care sa nu stie ce se intampla aici”, spune femeia, mandra de cea mai mare realizare a sa. Nu-i judeca pe cei care la inceput s-au opus, pentru ca nu stiau ce inseamna un astfel de centru sau un copil cu dizabilitati. Acum stiu si li se pare ceva normal.

 

Articolul original il gasiti urmand link-ul http://www.decatorevista.ro/mici-victictorii-gradinita/

 

SPONSORI SI PARTENERI

 

Amount: 

© 2016 - Fundatia Inima de Copil | Powered by OMP.